Timp liber

Aş scrie încontinuu

Simt nevoia să vorbesc cu cineva şi nu am cu cine. Simt nevoia să spun ce am pe suflet şi nu am cui. Simt nevoia să mă regăsesc, dar îmi este imposibil. Simt nevoia să mă eliberez din cuşca în care sunt încuiată şi nu pot, nu de una singură.

Mă gândesc la soluţii, mă gândesc la portiţe de ieşire, mă gândesc la viaţă, la mine, la ce am făcut, la ce mi-am făcut, ma gândesc la viitor, la faptul că iubesc atât de mult, mă gândesc că doare şi că sentimentul este sfâşietor, mă gândesc cum să fac să treacă, mă gândesc la ce să fac de aici încolo.

Am foarte multe întrebări fără răspunsuri şi cel mai probabil vor rămâne aşa pentru tot restul vieţii mele, destul de scurt…Nu înţeleg lucruri pe care aş vrea să le înţeleg, nu mai reuşesc să lupt pentru mine, nu mai ştiu cum să fac asta, nu mai vreau să o fac. La ce bun? Am ajuns într-un punct de unde nu mai am unde să mă duc. Încerc să fac nişte paşi spre ceva, dar îi fac în gol, mă îndrept spre nicăieri, chiar şi în acest moment. “Nicăieriul” meu e întunecat şi sumbru, acolo mă aşteaptă doar nefericire, tristeţe, durere, dubii, nesiguranţă…Nu pot evita asta oricât de mult mi-aş dori. Nu eu îmi decid viitorul, nu eu am putere asupra propriei persoane. Sună foarte deplasat, nu? Ei bine, este, dar asta simt şi nimic nu se poate schimba.

Am realizat multe lucruri într-un timp foarte foarte scurt. Totul a fost ca un şoc pentru mine, ca o puternică lovitură în moalele capului şi oricât am zis că nu o sa mai vorbesc şi nu o să mai scriu despre asta, nu mă pot abţine. În fiecare zi îmi zic că o să şterg blogul ăsta, în fiecare zi mă răzgândesc. Nu ştiu de ce…Nu sunt o persoană duplicitară şi ştiu prea bine ce îmi doresc. Că nu pot avea ceea ce îmi doresc face parte dintr-o altă discuţie, dar nu pot înţelege de ce nu pot renunţa la ceva ce nu-mi aparţine.

Îmi doresc în acest moment să plec undeva departe, îmi doresc să mă urc în prima maşină care îmi apare în faţă şi să mă duc la munte. Mi-e atât de dor de munte…de aerul, de oamenii, de atmosfera de acolo…Îmi doresc să nu mă mai doară şi să accept ceea ce mi se spune… să încetez să mă rog să fie într-un fel, când mi se repetă la infinit că nu are cum să fie aşa cum îmi doresc…

Sunt naivă şi cred tot ce mi se spune. Sunt tolerantă şi accept orice. Sunt iubitoare şi dau tot ce am. Sunt proastă că nu ştiu când să mă opresc. Sunt exact aşa cum nu ar trebui să fiu.

Join The Discussion